Cățelul hoinar

Picioruș fuge de acasă, supără toți cățeii din cartier, dar nu apucă să se bucure prea mult de libertate pentru că…

Bine ați venit pe rikiandfriends.ro, singurul site de povești scris de trei căței, un motan și o fată. Fiecare dintre animăluțe are propriul cont pe site pe care își povestește propriile pățanii. Autorii sunt Ana, cățeii RikiPicioruș și Bobi, precum și motanul Thomas.

Poveste scrisă de Picioruș

Bobi și cu mine lătram isteric dis-de-dimineața… Bobi o începuse, din cauza unor pisici care mieunau prin curtea noastră, dar fără să îmi dau seama, m-am trezit cu labele pe ușa de la intrare, împingând mai-mai să spargem geamul… Ana a deschis-o, iar Bobi și cu mine am țâșnit lătrând pe scări. Dintr-un salt, am fost pe aleea din curtea noastră. M-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta, dar nu se mai vedea nici o pisică. Și cum m-am uitat eu în dreapta, ochii mi s-au mărit și inima a început să-mi bată cu putere.

-Bobi, poarta e deschisă! Am strigat eu fericit și am fugit pe stradă.

Picioruș de la Riki&Friends
Sunt foarte trist dacă poarta e închisă…

Bobi m-a urmat în viteză, lătrând ca și mine… la nimeni în mod special, dar nu contează. Când ies eu pe stradă, îmi place ca vecinii să afle. Bobi și cu mine ne-am dus întins la gardul celor trei vecini Husky și am marcat tacticos teritoriul din fața porții lor. Cei trei ne priveau muți de uimire.

-Câinii aștia sunt normali? A întrebat unul dintre ei.

-Picioruș, dacă nu pleci acum din fața porții, te sfâșii! A mârâit altul.

 

-Prinde-mă dacă poți, am râs eu și am facut un pipi pe roata mașinii stăpânului lor. Bobi a făcut la fel, și le-a râs în nas:

-Prinde-ma și pe mine, urâtuuuleee! A lătrat el.

După ce i-am întărâtat pe vecinii Husky, am fugit către poarta Lolei care locuiește la capătul străzii noastre. Nu știu de ce Ana o găsește drăgută, pe mine mă enervează foarte tare. E încrezută și mă detestă… îl detestă și pe Bobi. Singurul pe care îl iubește este Riki. Și cu toate astea, Ana o mângâie mereu și îi dă recompense de cățel.

-Cine stă închisă în curte, ha? Am strigat eu la poarta Lolei, dar cățelușa nu se vedea.

-Noi ne plimbăm pe stradă, s-a lăudat și Bobi cu lăboanțele pe gardul ei, dar Lola tot nu răspundea.

M-am apropiat de gard, m-am ridicat pe labuțele din spate și m-am uitat la ea în curte. Lola dormea în cușcă și se prefecea că nici măcar nu ne aude, dar eu sunt sigur că murea de gelozie. Am mai lătrat puțin la ea la gard, și am fugit către strada mare. Când să dau în viteză colțul, îl aud pe Bobi smiorcăindu-se:

-Nenea Pici, unde te duci? Noi nu avem voie în strada mare! Hai înapoi! Mă chemă el.

Să mă duc înapoi? Acum că abia scăpasem? Nici vorbă!

Eu vreau în parc fără lesă
Eu vreau în parc, dar fără bunica și fără lesă

-Bobi, hai să mergem în parc! I-am spus. Ne plimbăm pe unde vrem noi, cât vrem noi. Hai, știu eu drumul! Am încercat să-l conving.

Dar Bobi se uita cu ochi mari la mine și începuseră să-i tremure picioarele din spate.

-Nu se poate, nenea Picioruș, răspunse el. Și eu știu drumul până la parc, dar nu avem voie singuri. Mie îmi e frică în strada mare… Ana spune că e foarte periculos, că ne pot călca mașinile. Hai înapoi, te rog! se smiorcăia el.

Începuse să mă enerveze cu frica asta a lui. Una la mână, eu nu am nevoie de permisiunea nimănui să mă duc în parc. Dacă e poarta deschisă, mă duc și gata. Ce atâta voie de la Ana? De ce nu a coborât din casă să ne ducă ea, ha? Nuuuu, de dimineață ea trebuie să facă duș, să ia micul dejun, să se gătească, să se machieze, să se îmbrace, să se schimbe de o mie de ori ba cu fustiță, ba cu pantaloni… să-i dea medicamentele lui Riki, să-l plimbe pe Riki singur că, la vârsta lui, nu mai ține pasul cu noi și abia atunci ne dă și nouă atenție. Chiar mă enervează.

-Știi ce Bobi, i-am spus fricosului, treaba ta dacă nu vrei să mergi. Eu mă duc și singur. N-ai decât să mergi acasă, dar dacă mă pârăști Anei, e vai și amar de coada ta, m-ai auzit?

Bobi se pitulă după o mașină și spuse sfios:

-Nu te pârăsc, Nenea Pici, nu te pârăsc, dar să ai grijă…

N-am mai ascultat ce spunea Bobi și am zbughit-o în strada mare. Ce bună e libertatea asta! Fără lesă, fug cât vreau eu, latru cât vreau eu, miros pe cine vreau eu… Libertate, domnule!

Am fugit până la poarta dușmanului meu, Beethoven, care a strigat la mine:

-Unde crezi că te duci, măi, piticanie?

M-am oprit abia după ce m-am asigurat că poarta lui e zăvorâtă. Beethoven este un fel de Saint Bernard pitic, știți voi, câinele din filmul acela… seamănă cu personajul principal, doar că e mult mai mic. Și foarte rău… m-a mușcat de mai multe ori. Se furișează prin spatele nostru când trecem către parc și ne mușcă… Și pe mine și pe Bobi. Ba l-a mușcat și pe Riki care e mereu politicos cu toată lumea. Acum Beethoven era după gard și nu îmi putea face nimic.

Picioruș Riki&Friends
E bine singur pe stradă

-Tiiii! Ce urât miroși, i-am spus eu. Iar ți-a dat bunică-ta tocaniță și ai căzut cu botul în ea? Ha! Ha! Ha! Mă amuzam eu.

Dușmanul mi-a arătat dinții și mi-a răspuns:

-Uite cine vorbește! Când intri pe strada mea, se simte de la o poștă că miroși a parfum de fată. Ha! Ha! Ha! Râd de tine și de frații țăi toți câinii și toate pisicile de pe stradă. Dar unde te duci acum, puișor? Ai fugit de la mamica ta?

Nu v-am spus că Beethoven e foarte răutacios? Așa face mereu și apoi spune că eu sunt vinovat că mă mușcă…

-Mă duc în parc, i-am răspuns mândru. Eu mă duc în parc în timp ce tu stai închis în curte… E așa de frumos afară. Abia aștept să ajung în parc și să mă joc cu ceilalți căței, în timp ce tu vei sta tot închis în curte cu bunică-ta. Hahahahaha! Îi făceam eu în ciudă.

În loc să se supere, Bethoveen izbucni în râs.

-Te duci în parc, piticanie, ha? Păi tu nu știi că parcul e închis? Nu are voie să intre nimeni în Cișmigiu. Degeaba ai fugit de acasă, hahahahaha! Se tăvălea el de râs.

Eu îl cunosc bine pe câinele acesta rău și mi-am dat seama imediat că minte pentru că îi era ciudă. L-am lăsat să se tăvălească prin curtea lui și să se umple de praf și mi-am continuat drumul către parc. Până acolo m-am mai certat cu un caniș negru care locuiește aproape de parc, dar nu am stat mult în fața porții lui pentru că abia așteptam să merg să mă joc. Am traversat din nou strada în fugă, fără să mă uit nici în strânga, nici în dreapta și, când să intru în parc… nu găseam pe unde. Sigur asta era intrarea, am fost pe aici de sute de ori, dar… de ce nu aveam loc să trec? Mă întrebam. M-am uitat în sus și era să mor de ciudă: porțile parcului Cișmigiu erau ferecate cu un lanț mare și gros.

„Aoleu, mi-am spus. Cum e posibil așa ceva? Parcul acesta nu e niciodată închis…”

Am mirosit puțin poarta, după care am hotărât să încerc o altă intrare. Când s-o iau la deal, dau de niște bocanci negri, butucănoși. Mă uit în sus și văd chipiul unui polițist și fața lui zâmbăreață.

-E închis parcul, micuțule. Spuse el. Ce faci aici? Te-ai pierdut de mama ta? Hai, vino la mine!

Mie îmi place să mă mângâie oamenii, așa că m-am apropiat de polițist. El m-a luat în brațe și m-a dus la mașina lui albă… N-am apucat să spun nimic că m-a băgat înăuntru. La volan era un alt polițist care zâmbea…

-Uite-l pe mititelul acesta, s-a pierdut de mama lui, spuse primul polițist. Poți să aduci tu din portbagaj cititorul ce CIP-uri? Să vedem cine sunt stăpânii lui să să îl ducem acasă….

-Ceeeee? Am urlat eu disperat. Acasăăăăă? NUUUUUUUU!

 

Citește urmarea aici

 

Post scris de Pici

Picioruș este prietenul lui Riki,  personajul principal al cărții  Aventurile lui Riki, de Ana Maria Florea Harrison. Cartea a fost nominalizată la categoria Cea mai bună carte pentru copii la Gala Bun de Tipar-2014, principala competiție literară a industriei românești de carte.

Alături de Picioruș, pe acest blog scriu AnaRiki, Bobi și Motanul Thomas.

CUMPARĂ AICI Aventurile lui Riki direct de la autoare.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *