Cățelul hoinar – Partea a doua

A mai ajuns Picioruș în parc, după ce a fugit de acasă sau polițiștii l-au adus înapoi la Ana? Afla în această poveste

Bine ați venit pe rikiandfriends.ro, singurul site de povești scris de trei căței, un motan și o fată. Fiecare dintre animăluțe are propriul cont pe site pe care își povestește propriile pățanii. Autorii sunt Ana, cățeii RikiPicioruș și Bobi, precum și motanul Thomas.

Pentru prima parte a poveștii click aici să aflați cum a fugit Picioruș de acasă când a văzut poarta deschisă. Fratele lui, Bobi, s-a temut să plece pe stradă singur, dar Picioruș a luat-o la goană și a făcut în ciudă tuturor cățeilor din cartier, în special lui Beethoven, un cățel mai mare decât el, alb și roșcat, care poartă numele celebrului personaj din filmul cu același nume. Când a ajuns la Cișmigiu, a văzut că poarta parcului era închisă, iar un polițist l-a luat la el în mașină și încerca să îi găsească stăpânii ca să-l ducă înapoi acasă.

Poveste scrisă de Picioruș

Polițistul a văzut că sunt agitat și încerca să mă liniștească. Mă mângâia pe urechi și, drept să spun, eu ador să fiu mângâiat pe urechi… pentru o clipă am uitat că eram prizonier în mașina de poliție și m-am lăsat dezmierdat. Dar, când am auzit ușa de la portbagaj închizându-se și pe colegul polițistului spunând că a găsit cititorul de cipuri de căței, am sărit ca ars. Cum a deschis portiera, am mușcat cu putere, dar fără să dea sângele, mâna care mă mângâia și, profitând de surpriza oamenilor legii, am zbughit-o afară din mașină.

-Auuuuuu! A strigat polițistul care mă mângâiase. Ce cățel rău!!! Fuge, uite-l cum a luat-o la sănătoasa! Auuu, ce mă doare degetul!

-Îți curge sânge? L-a întrebat colegul îngrijorat în timp ce eu mă îndepărtam.

-Nu-i curge, am strigat eu în goană, eu știu să mușc fără să las urme ca să nu pot fi acuzat că sunt câine mușcăcios. La revedereeeee! Am continuat furișându-mă printr-o gaură din gard, în parc. Să duceți alți căței la mamele loooor! Eu merg să mă jooooc! Am mai spus și am fugit prin tufișuri până m-am convins că polițiștii nu mă urmăresc.

Ana mă duce în parc, dar eu vreau să mă plimb și singur.
Ana mă duce în parc, dar eu vreau să mă plimb și singur.

Abia după ce m-am liniștit puțin, mi-am dat seama că ei n-ar fi încăput prin gaura aceea… În Cișmigiu era liniște. Nici un om nu se zărea pe alei și nici un copil nu era la locul de joacă. „Ce bine!” m-am gândit eu. Puteam să marchez ce voiam eu, fără să mă certe părinții copiilor. Și am început cu… ei, mai bine nu vă spun ce am marcat la locul de joacă. Am marcat, apoi, toate băncile de lângă locul de joacă al copiilor. Sper că știți cum marchează cățeii, nu? Fac câte un pișu mic ca să știe toată lumea cine pe ce teritoriu e stăpân. Ei bine, în acestă zi, tot parcul era al meu. După ce mi-am terminat treaba la locul de joacă al copiilor, am pornit-o pe tăpșanul de lângă lac unde ne jucăm noi, cățeii. Sigur și alții avuseseră aceeași idee ca și mine și au fugit de acasă să se joace în parc. Pe drum m-am certat cu niște porumbei pe care i-am speriat pe o alee. Îmi place să mai sperii din când în când porumbeii.

-Ce cățel răutăcios, a spus un puiandru. Oare ce caută în parc? Cățeii nu au voie pe străzi, îi spuse el mamei lui.

-S-o crezi tu, i-am răspuns eu și am fugit către tăpșan.

După ce am trecut podul peste lac, am ajuns în locul meu preferat, dar, spre uimirea mea, nici picior de cățel nu se juca pe acolo. Doar un stol de ciori stătea pe iarba unde Ana îmi aruncă mie mingea sau un băț.

-Măi să fie, mi-am spus, să fiu singurul cățel deștept din cartier care a fugit de acasă și a găsit gaura din gard?

Și, cum miroseam eu copacii să văd cam de când nu mai fuseseră alți câini la joacă, aud o voce groasă în spatele meu:

-Cățel deștept spuneai, ha?

Mi-a înghețat părul pe coadă. Vocea era a lui Beethoven, dușmanul meu cu care tocmai mă certasem în drum spre parc. V-am mai spus că Beethoven mușcă, nu? Mușcă pe la spate și el chiar lasă urme, nu ca mine.

-Ai fost foarte deștept să muști un polițist de deget, piticanie, spuse Beethoven arătându-și dinții. Acum te caută în tot cartierul. Au făcut atâta caz, că a ieșit bunică-mea la poartă și, când a deschis-o să vorbească cu ei, cine crezi că ți-a luat urma, băiețaș?

Așa arată Beethoven din film. Dușmanul meu seamănă la culori, dar e mai mic.

Părul îmi era sloi de frică. „Ce mă fac?” mă gândeam eu. „Ana nu e cu mine să mă apere de monstrul acesta… Ea e mama mea și îl gonește mereu pe Beethoven. Offff, de ce oi fi fugit eu de acasa?”

-Ce ai împietrit așa, ai? Rânji monstrul din nou. Piticanie neobrăzată, ai marcat tot parcul, te-ai crezut stăpân pe Cișmigiu? Urlă Beethoven.

-Nuuu… am încercat eu să răspund, dar dușmanul a sărit înspre mine să mă înhațe.

Am noroc că sunt mai rapid ca el și m-am ferit, iar Beethoven a aterizat cu botul într-o rădăcină de copac. Nu m-am uitat în spate și am luat-o la sănătoasa printre tufișuri. Eu fug repede, dar, să fiu sincer, nu m-am întrecut niciodată cu Beethoven să știu cât de repede fuge el, așa că înima bătea să îmi iasă din piept. Am luat-o peste pod, apoi pe aleile pe care tocmai le marcasem, printre porumbei, pe lângă locul de joacă și, într-un final, am reușit să găsesc din nou spărtura din gard. Am țâșnit prin ea, în timp ce Beethoven gâfâia la distanță, în spatele meu. Deși el nu putea să treacă la fel de repede ca mine prin acea gaură, pentru că e mai mare și gras pe deasupra, nu am încetinit fuga și am sărit direct în stradă, fără să mă uit nici în dreapta, nici în stânga. Un scârțâit de roți m-a făcut să înțepenesc în mijlocul străzii. O mașină aproape că trecuse peste mine.

Pe mine nu mă prinde nici un polițist!

-Uite-l! țipă o voce cunoscută. L-am găsit! Prinde-l!

Offffff! Era chiar polițistul pe care îl mușcasem de mână. Mi-am revenit repede din sperietură și am luat-o din nou la sănătoasa, pe trotuare, printre mașinile parcate pe marginea drumului. Nu puteam risca să mă prindă tocmai acum că scăpasem de Beethoven.

Ei nu-mi puteau lua urma după miros ca dușmanul meu, tot ce trebuia să fac ca să scap era să mă țin nevăzut. După un timp le-am pierdut urma și am ajuns pe strada noastră. Lola, vecina din capătul străzii noastre căreia îi făcusem în ciudă la plecare că eu mă plimb singur și ea nu, lătră din curtea ei:

-Ce faci Picioruș, pari cam speriat? Ce ți s-a întâmplat? Râdea ea.

-Nu sunt speriat, sunt foarte bucuros că am fost în parc, am mințit eu. Ce m-am mai distrat! Era plin de câini pe tăpșan.

Dar, desi inima îmi bătea cu putere, eram bucuros să o văd pe mama lângă poarta noastră. Of, doamne, cu bucuros eram! De poliție scăpasem, dar Beethoven mă putea urmări. Am fugit către ea dând fericit din coadă.

-Unde au fost, năzdrăvanule? M-a întrebat ea speriată. Am crezut că te-ai pierdut, te-am căutat peste tot. Sunt foarte supărată pe tine! M-a certat ea.

Oricât m-ar certa mama mea, știu că mă iubește.

Eu mi-am luat figura nevinovată de cățel care n-o să mai facă niciodat vreo trăsnaie. Ana m-a luat în brațe și m-a dus în casă. Bobi se uită cu ochii mari la mine și mă întrebă:

-Cum a fost?

-Foarte bine, am mințit din nou.

-Și atunci de ce te-a fugărit Beethoven? Îi simt mirosul….

Hrrrr… Bobi asta… cum nu putea el să-și țină gura.

-Da, Bobi, m-a fugărit Beethoven și mă mai caută încă Poliția. Nu spune nimic nimănui, te rog!

-Bine, nenea Pici, dacă mă rogi așa frumos. Dar oricum n-aș fi spus nimănui.

Oare pot conta pe Bobi să nu mă dea de gol prin vecini că plimbarea mea prin parc a fost atât de neplăcută?

Post scris de Pici

 

Picioruș este prietenul lui Riki,  personajul principal al cărții  Aventurile lui Riki, de Ana Maria Florea Harrison. Cartea a fost nominalizată la categoria Cea mai bună carte pentru copii la Gala Bun de Tipar-2014, principala competiție literară a industriei românești de carte.

Alături de Picioruș, pe acest blog scriu AnaRikiBobi și Motanul Thomas.

CUMPARĂ AICI Aventurile lui Riki direct de la autoare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *